Observatorul Neil Gehrels Swift al NASA a privit cerul pentru ultima oară pe 20 Octombrie 2026, când orbita la aproximativ 275 km de Pământ. Pe 23 Octombrie agenția spațială a încheiat misiunea telescopului. Orbita Swift coborâse atât de mult încât rezistența aerului rarefiat nu mai permitea funcționarea stabilă a instrumentelor sale.
Aparatul spațial a reintrat în atmosferă pe 4 Noiembrie deasupra provinciei Sumatra de Nord din Indonezia și a ars aproape complet. Astfel s-au încheiat oarecum brusc două decenii extraordinare dedicate în mare parte observării unor explozii cosmice uriașe.
Reintrarea Swift în atmosferă a fost precedată de o operațiune de salvare începută în vara anului 2026, care a eșuat din păcate. Vehiculul spațial robotic LINK, dezvoltat comercial și trimis să ridice Swift pe o orbită mai sigură, reintrase în atmosfera terestră încă din Septembrie. Aparatul conceput să salveze telescopul spațial aflat în cădere s-a distrus astfel cu câteva săptămâni înaintea țintei sale.
O afacere riscantă
Pentru oricine cunoaște măcar puțin domeniul explorării și al zborurilor spațiale nu este o noutate că orice operațiune în spațiu este foarte dificilă, inclusiv salvarea sateliților. Apropierea de un vehicul aflat pe orbită și eventuala capturare a acestuia reprezintă o sarcină deosebit de complicată, mai ales dacă mișcarea sa este necontrolată. Pierderea Swift atrage atenția asupra unui pericol nou pentru industria infantilă care se ocupă de repararea, realimentarea și deplasarea aparatelor spațiale pe orbită. Dacă ceva merge prost, vehiculul ajutător poate deveni el însuși o problemă.
Conform planului, LINK trebuia să se apropie de Swift, să îl prindă cu unul dintre cele trei brațe robotice și să o ridice la aproximativ 600 km. De acolo ar fi putut continua să observe cosmosul încă mulți ani. Misiunea a avut însă probleme încă de la început. Aparatul dezvoltat de compania privată Katalyst Space Technologies cu sprijinul NASA a fost lansat pe 3 Iulie. Deși problemele inițiale de comunicații și control păreau rezolvate, pe 25 Iulie a început să se rostogolească necontrolat.
S-a descoperit că două dintre cele trei roți de reacție nu funcționau.
Rolul acestor roți masive era să contribuie la orientarea aparatului spațial fără a consuma combustibil. Defectarea lor, împreună cu problemele sistemului de propulsie, a făcut ca LINK să intre într-o rotație necontrolată.
În lipsa unor roți funcționale, un aparat spațial poate fi orientat cu ajutorul propulsoarelor, dar fiecare impuls consumă combustibil. Inginerii au reușit în cele din urmă să încetinească rotația LINK pornind propulsoarele în sens opus. În August NASA a raportat că viteza de rotație fusese redusă de la aproximativ 9 la circa 1,5 grade pe secundă.
Nici acest rezultat nu a fost suficient pentru a salva misiunea. Pe 19 August NASA și Katalyst Space au anunțat că renunță la încercarea de a captura Swift și de a-i ridica orbita. În cele din urmă a fost efectuat doar un exercițiu demonstrativ. LINK a trecut la 12–15 km de Swift, și-a deschis cele trei brațe robotice și și-a testat propulsoarele electrice. Totuși nu s-a apropiat niciodată suficient pentru a prinde telescopul.
Anatomia unui eșec
Problema principală era că un vehicul spațial precum LINK pornește la drum cu o cantitate limitată de combustibil. Inginerii trebuiau să o împartă între etapele misiunii, de la atingerea țintei și apropierea în siguranță până la capturarea și transferarea acesteia pe o orbită nouă. Fusese prevăzută și o rezervă de combustibil pentru situații neprevăzute. Imaginați-vă o autospecială de tractare care consumă cea mai mare parte a combustibilului pentru a ieși din șanțul în care a alunecat. Chiar dacă ajunge la mașina defectă, s-ar putea să nu îi mai rămână suficient combustibil pentru a o remorca acasă.
Ceva asemănător s-a întâmplat cu LINK. Conform Katalyst, după ce inginerii au adus rotația sub control, aparatul nu mai avea suficient combustibil pentru a captura Swift și a-l ridica în siguranță pe o orbită nouă. Se poate pune întrebarea de ce nu avea mai mult combustibil la bord. La urma urmei, o cantitate care acoperă practic doar manevrele planificate lasă puțin loc pentru rezolvarea problemelor neprevăzute. Totuși fiecare 10 g suplimentare de combustibil cresc masa aparatului spațial. Lansarea unei încărcături mai grele costă mai mult, iar deplasarea sa necesită mai mult combustibil.
Deși cauza defecțiunii LINK nu este cunoscută încă, nici planificarea misiunii nu a fost lipsită de probleme. Începând din 2024, activitatea solară intensificată a dilatat atmosfera superioară a Pământului. Rezistența atmosferică mai mare a făcut ca Swift să piardă altitudine mai repede decât se anticipase. Când NASA a observat cât de rapid cobora telescopul spațial, a încercat să acționeze prompt pentru a salva observatorul. Sarcina nu era însă simplă. Planificarea și efectuarea misiunilor spațiale durează de obicei ani întregi. În acest caz exista riscul ca un program de dezvoltare convențional să nu mai ajungă la timp.
Prin urmare, în Septembrie 2025 NASA a încheiat cu firma comercială Katalyst un contract pentru dezvoltarea unui aparat spațial potrivit. Valoarea de 30 milioane dolari era foarte modestă pentru industria spațială.
Compania a avut mai puțin de un an pentru proiectarea, construirea, testarea și lansarea LINK. A reușit să respecte termenul, iar aparatul spațial a fost lansat pe 3 Iulie 2026.
Viteza are însă un preț. Calendarul strâns a lăsat mai puțin timp pentru testare, fabricarea pieselor de rezervă și pregătirea unor soluții de remediere a problemelor pe parcursul misiunii. Rapoartele publice nu arată deocamdată dacă acești factori au contribuit la defecțiunea LINK și la eșecul încercărilor de reparare. Merită totuși subliniat că era prima misiune efectivă în spațiu a companiei înființate în 2020, care urmărește să comercializeze servicii de întreținere pe orbită. Atomos Space, compania pe care o cumpărase cu câteva luni înainte, avea deja experiență în domeniu.
Lecții importante
Conform analizei NASA, deși LINK a eșuat, inițiativa îi oferă agenției experiență importantă în construirea rapidă, plasarea pe orbită și operarea unui vehicul de service spațial. Misiunea a demonstrat și că este posibilă încărcarea unui software de control nou pe un aparat avariat pentru a-l stabiliza cu ajutorul componentelor hardware rămase funcționale. LINK și-a testat și brațele robotice și a reușit să pornească simultan toate cele trei propulsoare.
Experiența acumulată poate conta cu adevărat în viitor. Deși Swift reprezenta cazul cel mai urgent pentru ridicarea orbitei, nu este singurul aparat spațial valoros care ar putea avea probleme în anii următori.
Telescopul spațial Hubble al NASA ar putea avea nevoie într-o zi de un ajutor similar. Conform unor informații, ar fi putut fi următorul aparat care să beneficieze de o asemenea intervenție dacă misiunea LINK ar fi reușit.
Misiunile viitoare urmează două abordări complementare pentru salvarea sateliților. ELSA-M al Astroscale a fost conceput pentru capturarea unor sateliți echipați cu o placă de andocare înainte de lansare. Placa ar facilita prinderea și deplasarea satelitului de către vehiculul de salvare dacă aparatul ar avea probleme. În schimb, programul ClearSpace-1 al Agenției Spațiale Europene, planificat pentru 2029, urmărește capturarea satelitului Proba-1. Acesta nu are nici placă de andocare, nici alte elemente care să faciliteze capturarea.
Misiunea LINK a arătat că o operațiune de salvare necesită mai mult decât un braț robotic și suficient combustibil pentru a ajunge la țintă. Este nevoie și de un vehicul spațial capabil să rămână stabil, să își revină după propriile defecțiuni și să păstreze suficient combustibil atât pentru finalizarea sarcinilor, cât și pentru eventualele abateri de la plan.
