Sfârșitul vieții unei stele nu înseamnă neapărat și sfârșitul planetelor care orbitează în jurul ei. Cele mai noi descoperiri arată că planetele se pot reforma sau pot supraviețui procesului dramatic în care o stea gigantă roșie se transformă într-o pitică albă. Recent a fost identificat de exemplu un corp ceresc de mărimea lui Pluto în jurul unei foste stele.
Piticele albe sunt rămășițele unor stele asemănătoare Soarelui. Aceste stele fuzionează hidrogen în heliu în nucleul lor în decurs de ordinul miliardelor de ani. Când hidrogenul se termină, steaua se prăbușește, presiunea și temperatura din nucleu cresc, și bum: heliul începe să fuzioneze în carbon și oxigen.
Faza de fuziune a heliului este însoțită de o schimbare dramatică în întreaga stea, care devine gigantă roșie. Se umflă enorm, înghite planete întregi și forțează pe orbite instabile însoțitorii care nu au fost înghițiți. După ce se termină și heliul, nucleul se contractă din nou. Rămâne un obiect fierbinte și dens: pitica albă. Steaua își aruncă straturile exterioare și rămâne un obiect a cărui masă poate fi chiar jumătate din masa Soarelui, în timp ce volumul său este aproximativ cât al Pământului.
Observațiile din ultimii ani au adus dovezi că în jurul piticelor albe există discuri de resturi. Acum doar câteva săptămâni cercetătorii au descoperit o „planetă phoenix”, un corp ceresc despre care se crede că s-ar fi format după apariția piticei albe, adică după moartea stelei.
Pitica albă în cauză este J1328−1450 și se află la 1600 ani-lumină de noi. Cercetătorii au identificat două goluri în inelul de resturi, exact de felul celor observate în discurile protoplanetare din jurul stelelor tinere. „Știm de ceva vreme că planetele pot supraviețui transformării stelei centrale, dar acesta este primul exemplu de sistem atât de complex, cu un inel de resturi cu două goluri și potențial două embrioni planetari supraviețuitori”, a declarat Nicola Gentile Fusillo, cercetător la Università degli Studi di Trieste din Italia.
În discurile protoplanetare, planetele în formare creează benzi goale, pe măsură ce adună materia și curăță excesul de pe orbita lor. Același lucru se întâmplă și aici. Potrivit estimărilor echipei de cercetare, golul interior a fost format de un obiect de mărimea unui asteroid obișnuit, poate cu un diametru de câțiva kilometri. Al doilea gol a fost creat de un corp ceresc mult mai mare, care poate ajunge la mărimea lui Pluto sau este puțin mai mare decât Luna.
„Structura pe care o vedem în acest sistem este deosebit de interesantă, deoarece inelele și golurile sunt extrem de stabile”, a declarat Felipe Lagos-Vilches, astronom la Universitatea Warwick și la Universidad Técnica Federico Santa María, coautor al studiului care raportează rezultatele.
În analiză, echipa a descoperit prezența calciului, oxigenului, magneziului și fierului. Acestea sunt elemente frecvente în corpurile cerești stâncoase din Sistemul Solar. Distribuția nu este însă uniformă: regiunile exterioare conțin mai puțin magneziu decât cele interioare. Pe această bază experții consideră posibil ca inelele însele să fie rămășițele unor planete distruse.
Când Soarele se va transforma într-o pitică albă, este posibil ca în jurul lui să se întâmple ceva asemănător. „Sistemul oferă o privire rară asupra procesului violent și haotic prin care cariera unui sistem planetar se încheie, ca să spunem așa, și sugerează că discurile din jurul stelelor moarte pot fi mult mai complexe decât am crezut”, spune Gentile Fusillo, care lucrează și la Observatorul Astronomic INAF din Trieste. „Sistemul oferă astfel o privire extraordinară asupra viitorului sistemelor planetare, inclusiv al celui al nostru”, adaugă Lagos-Vilches.
