O companie start-up canadiană lucrează la o metodă menită să împiedice emisiile de gaze cu efect de seră provenite din zonele de permafrost, care anterior erau permanent înghețate, prin stabilizarea solului cu „pături” izolante din lemn. Dacă metoda se dovedește eficientă, aceasta ar putea fi prima soluție care împiedică în mod direct emisiile de gaze cu efect de seră eliberate din sol, odată cu încălzirea arcticului. „Scopul nostru este să ne asigurăm că carbonul din sol rămâne sub pământ”, spune Cansu Culha, cofondatoare a PermaC și cercetătoare în domeniul riscurilor naturale la Universitatea din Columbia Britanică.
Chiar și zonele care au fost înghețate permanent încep să se topească pe rând, pe măsură ce temperatura crește sub efectul emisiilor generate de activitatea umană. Singura metodă bună de a încetini această topire la scară globală este reducerea drastică a emisiilor provenite din arderea combustibililor. Totuși, unii cercetători studiază și metode care împiedică direct topirea – de la covoare reflectorizante așezate pe ghețari, până la îngroșarea gheții cu apă marină.
Potrivit cercetătorilor, abordarea PermaC este prima idee care se concentrează pe prevenirea topirii și a emisiilor asociate. Compania a finalizat recent prima serie de teste în nord-vestul Canadei, într-o regiune cu permafrost care se erodează foarte rapid. În această zonă dealurile cu conținut de gheață se topesc unul după altul și se prăbușesc, smulgând bucăți mari din peisaj. Astfel, straturile mai adânci ale solului sunt expuse încălzirii, apărând focare de emisii de dioxid de carbon și metan. Conform unei estimări, în aceste zone emisiile ar putea fi cu până la 40% mai mari decât în regiunile în care topirea este mai graduală.
Soluția companiei constă în stabilizarea marginilor zonelor prăbușite cu un strat de așchii de lemn, sol și semințe autohtone, precum și cu un covor din coajă de nucă de cocos, asemănător cu pânza de sac. Potrivit lui Culha, ideea i-a venit atunci când a auzit că comunitățile indigene din Alaska împiedică eroziunea solului înghețat prin plantarea de copaci de-a lungul marginii alunecărilor de teren. Acoperitoare similare sunt deja utilizate și în zonele cu climă temperată, dar până acum nu au fost folosite pentru izolarea sau stabilizarea permafrostului, spune expertul.
PermaC nu a publicat încă rezultatele testului din acest an. Se pare însă că soluția a oprit eroziunea: în timpul verii arctice, marginea unei depresiuni neacoperite s-a retras cu 5 m, dar în zona acoperită nu s-a înregistrat nicio retragere măsurabilă, spune Culha.
Una dintre marile provocări este calcularea cantității de emisii de dioxid de carbon pe care aceste acoperitoare o împiedică. Pe baza cercetărilor efectuate în Arctica, Culha estimează că în cazul unei surpări medii, bogate în carbon, s-ar putea preveni emisii de aproximativ 2.200 tone de dioxid de carbon pe an. Dacă aceste calcule sunt corecte și s-ar reuși instalarea acoperitoarelor la 20.000 alunecări de teren din Canada și Alaska – ceea ce reprezintă obiectivul ambițios al companiei pentru următorul deceniu –, atunci s-ar putea preveni anual emisii de gaze de aproximativ 40 milioane de tone, ceea ce corespunde emisiilor anuale ale unei țări europene.
Potrivit lui Culha, compania elaborează o metodologie detaliată care va putea fi utilizată de o organizație independentă pentru verificarea emisiilor evitate. Acest lucru este necesar pentru a putea vinde drepturile de emisie de dioxid de carbon corespunzătoare emisiilor prevenite de aceste acoperitoare. Oricine ar putea achiziționa aceste drepturi pentru a-și compensa emisiile generate.
Totuși, PermaC se confruntă cu obstacole și în procesul de extindere în arctic. „De fapt, soluția poate fi aplicată doar la un nivel foarte local”, spune Ingmar Nitze, geolog la Institutul Alfred Wegener pentru Cercetări Polare și Marine din Germania, care se ocupă cu cartografierea depresiunilor din solul înghețat permanent. Aproape toate acestea se află în zone îndepărtate, la care se poate ajunge doar cu metode grele, tipic prin aer. Ideea este greu de extins la scară largă. Iar din perspectiva încălzirii observate în regiunile polare, această soluție reprezintp doar o picătură în ocean.
Totuși, soluția pare promițătoare pentru drumuri și a căilor ferate, care sunt din ce în ce mai amenințate de alunecări de teren – iar emisiile evitate reprezintă un avantaj suplimentar. De asemenea extinderea este posibilă prin colaborarea strânsă cu comunitățile indigene din Canada și Alaska, precum și cu întreprinderile din regiunile arctice.
