În inconștientul colectiv al omenirii există din timpuri străvechi o asociere profundă și instinctivă: lumina înseamnă viață, siguranță și bunătate, iar întunericul este tărâmul necunoscutului, al răului și al morții. De când strămoșii noștri au aprins primele focuri în adâncul peșterilor pentru a ține la distanță prădătorii nopții, ne-am construit civilizația și în multe privințe gândirea în jurul surselor de lumină. În religiile noastre reprezentăm adesea zeitățile, ființele sacre și mesagerii cu aureole orbitoare sau discuri solare în jurul capului, iar „iluminarea” desemnează starea supremă a spiritului uman. Avem însă tendința să uităm natura duală a luminii și latura ei distructivă. Ceea ce dă viață o poate lua la fel de ușor și fără milă. Este suficient să ne gândim la soarele arzător al deșertului, care în lipsa umbrei pârjolește aproape tot ce trăiește și se mișcă.
Dualitatea apare frecvent și în mitologie. Numele lui Lucifer, cel căzut din lumină în întuneric, înseamnă literalmente „purtător de lumină”. În mitologia greacă muritoarea Semele a fost prefăcută în cenușă când l-a văzut pe Zeus în toată splendoarea sa divină. Lumina poate fi așadar o forță distrugătoare dacă nu este filtrată de straturile atmosferei sau echilibrată de adăpostul răcoros al umbrei. Dualitatea oferă posibilități fascinante ficțiunii moderne. Când echilibrul cosmic al unei lumi se destramă și lumina însăși devine amenințarea, regulile supraviețuirii se răstoarnă. Într-un asemenea scenariu apocaliptic umbra nu mai este ascunzătoarea monștrilor, ci singurul refugiu în fața unei forțe ucigătoare care deformează tot ce atinge.
Povestea începe cu descoperirea unui cristal straniu care strălucește în portocaliu, într-o peșteră ascunsă în adâncurile lumii Glarefall. Cristalul părea energie întrupată. Imediat ce a ajuns în mâinile regelui, acesta a poruncit să fie extrase toate cristalele care puteau fi găsite. Puterile vindecătoare, magice și energizante ale pietrei au propulsat regatul Glarefall într-o epocă de aur cum lumea nu mai văzuse. Strălucirea cristalelor lumina regatul și așezările sale, până când într-o zi lumina a fost înlocuită de întuneric. Mai rău, creaturi străine și înspăimântătoare au apărut în fiecare colț al regatului. Nimeni nu știa de unde veniseră, dar distrugerile lăsate în urmă vorbeau de la sine. La porunca regelui trebuie să cercetăm ce s-a întâmplat. Pe lângă găsirea răspunsurilor, pe umerii noștri cade și sarcina de a învinge monștrii.
Încă din trailere și ilustrațiile conceptuale, dezvoltatorii promiteau un univers dark fantasy care răstoarnă într-un mod interesant opoziția tradițională dintre bine și rău. Lumea este aruncată în haos de lumina orbitoare și arzătoare care cuprinde totul. Există premisele unei povești interesante. Schimbarea cataclismică s-ar putea reflecta în numeroase feluri în misiuni și în destinele oamenilor, dar dialogurile și descrierile care se vor profunde ascund mult conținut fără substanță. Textele rămân mai degrabă generice și mediocre.
Problema este că firul narativ principal este obositor de liniar și previzibil. Personajele sunt lipsite de profunzime, dialogurile însoțitorilor nu au viață, iar secvențele cinematice par rămase dintr-un joc de acum zece ani. Actorii de voce se străduiesc onorabil, deși s-a ridicat și întrebarea dacă vocile nu sunt generate cu AI. Nici ei nu pot salva însă un scenariu care înșiră clișee. Momentele care se vor dramatice sunt în mare parte lipsite de impact și nu simțim nici o clipă că soarta lumii ar apăsa cu adevărat pe umerii noștri. Mecanica zilei și a nopții se rezumă mai degrabă la urmărirea unei numărători inverse decât la crearea unei atmosfere. Din păcate graba are prioritate și nu ne mai lasă timp să ne gândim la altceva.
Sistemul de luptă este coloana vertebrală a unui RPG de acțiune, iar aici se vede că un sistem complicat nu este neapărat și funcțional. Există eschive și parări (parry), iar dozarea rezistenței este esențială. Armele nu transmit însă o senzație autentică de greutate. O lovitură cu o sabie uriașă mânuită cu ambele mâini se simte și are aproape același efect ca atacurile cu un pumnal.
Hitbox-urile sunt uneori generoase, ca să folosim o formulare blândă. Adesea primim daune de la atacuri care pe ecran ne-au ratat cu câțiva centimetri. Alteori loviturile noastre bine sincronizate trec prin adversar fără nici un efect. Peste toate se adaugă camera, care tinde să creeze probleme pe coridoarele înguste sau în spațiile închise. Mi s-a întâmplat o dată ca pe la jumătatea unei lupte cu un boss menite să fie spectaculoase, provocarea cea mai mare să fie camera blocată în spatele unei coloane.
Arborele de abilități este complicat fără motiv, cam ca în Rogue Trader. Descoperim însă repede că în spatele complexității se ascund în mare parte abilități pasive. Cele active care ne-ar putea schimba stilul de joc sau modul în care luptă personajul sunt destul de puține. Luptele devin astfel repetitive foarte repede și ajungem să apăsăm aceleași câteva butoane până nu mai vedem bine.
Lumea este imensă, dar adesea repetitivă și pustie. Harta este presărată cu misiuni secundare, însă explorarea lor aduce rareori recompense cu adevărat valoroase. Acestea amintesc mai degrabă de formulele clasice din MMORPG-uri, unde marea faptă eroică înseamnă să ucizi 5 creaturi sau să aduni 10 obiecte. Din punct de vedere grafic jocul lasă o impresie mixtă. Motorul grafic redă frumos efectele de lumină și umbră, lucru de așteptat având în vedere tematica jocului, dar rezoluția texturilor pare pe alocuri depășită. Coloana sonoră își face treaba corect. Melodiile epice concepute pentru lupte sună bine în confruntările cu boșii, iar sunetele ambientale sunt în regulă, dar atât.
Una peste alta, ideea de bază excelentă și aspectul vizual uneori reușit nu pot masca sistemul de luptă prea complicat care alunecă totuși spre plictiseală, misiunile repetitive și problemele tehnice. Glarefall nu este de nejucat. Cei care joacă aproape orice RPG de acțiune îl pot cumpăra la reducere. Ar putea umple un weekend prelungit de toamnă sau de iarnă, cândva.

































