Ori de câte ori vine vorba despre legătura dintre jocurile video și vânătoare, cei mai mulți gameri își amintesc imediat câinele pixelat care ieșea din iarbă în Duck Hunt, clasicul NES din 1984. Râsul lui batjocoritor însoțea fiecare foc ratat. Pentru apariția simulatoarelor de vânătoare cu adevărat serioase a trebuit însă să așteptăm până în 1997. Atunci Sunstorm Interactive a lansat Deer Hunter, care a contrazis toate analizele de piață făcute în prealabil și a dominat clasamentele de vânzări, depășind chiar Quake II și Tomb Raider II, apărute în aceeași perioadă.
În cele aproape trei decenii scurse de atunci, genul a trecut prin schimbări considerabile. Evoluția se vede atât în grafica fotorealistă, cât și în abordarea etică a vânătorii: simulatoarele moderne pun tot mai mult accent pe protejarea faunei, la fel ca practicile de vânătoare din realitate. Totuși, asemenea Farming Simulator, simulatoarele de vânătoare s-au adresat mereu unui public restrâns, dar foarte devotat. Cei care petrec zeci sau sute de ore în asemenea jocuri nu caută acțiune alertă. Își doresc liniștea netulburată a naturii, analiza atentă a direcției vântului și momentul eliberator în care apasă în sfârșit pe trăgaci. Până acolo trec însă ore întregi de pândă încordată și înaintare prin iarbă, în căutarea unui animal anume, ales cu grijă.
Una dintre promisiunile principale ale Way of the Hunter 2 privește amploarea și suprafața hărților explorabile. New Laurentia ne duce în Canada, Kilimaya Reserve în Africa, iar harta Hearth & Hunt HQ în Munții Stâncoși. Primele două locații au aproximativ 100 m² fiecare și oferă medii complexe, atent detaliate, cu teren variat, faună proprie și condiții specifice, inclusiv factori meteorologici și NPC-uri cu care putem interacționa. A treia este mai mică, având „doar” 40 m², dar servește drept zonă de tutorial și acomodare. Aici putem învăța elementele de bază dacă suntem începători în tainele vânătorii. Tot aici se află cabana noastră de vânătoare, unde vom aduna trofeele.
Provocările mai serioase ne așteaptă pe harta New Laurentia, o întindere uriașă de sălbăticie nord-americană populată de elani, urși, lupi și bizoni. Locația are și un fir narativ, la fel ca harta africană. Alături de un dresor de câini din zonă și un fost paznic de vânătoare trebuie să investigăm comportamentul neobișnuit al animalelor sălbatice. Savanele arzătoare ale Africii ne întâmpină cu hipopotami, bivoli africani, lei și crocodili de Nil. Apropierea pe furiș de ei necesită o abordare complet diferită și mult mai multă prudență. Atât animalele rănite, cât și prădătorii au obiceiul neplăcut de a ataca vânătorul începător care se plimbă neatent prin preajmă.
Ideea centrală și direcția jocului se bazează în continuare pe administrarea responsabilă a efectivelor de animale sălbatice, însă dezvoltatorii au făcut sistemul mult mai ușor de înțeles. Prin binoclu vedem imediat sexul animalului vizat, vârsta, potențialul genetic exprimat printr-un procent de fitness și nivelul de dezvoltare indicat prin stele. Mecanica elimină presupunerile din primul joc, deși unii consideră că dezvoltatorii au mers prea departe și au făcut lucrurile prea comode. Pentru a îngriji efectivele trebuie să lăsăm masculii tineri cu o genetică excelentă să crească și să se reproducă. Vânarea exemplarelor îmbătrânite cu potențial mai slab le face loc celor tinere și îmbunătățește calitatea populației pe termen lung.
Îngrijirea faunei nu se limitează însă la vânătoarea selectivă. O mecanică nouă presupune întreținerea habitatului: reparăm poduri, construim foișoare de vânătoare, umplem hrănitorile, adunăm gunoaie și urmărim eventualele surse de poluare a apei sau solului. Activitățile completează bine sarcinile de vânătoare, dar pe termen lung ajung din păcate o listă monotonă de treburi de întreținere. Este păcat că nu au fost integrate mai firesc în gameplay.
Când vine în sfârșit momentul să tragem, fizica și balistica oferă o experiență incredibil de complexă și realistă. În funcție de dificultatea aleasă, vântul și gravitația influențează proiectilele și țintirea, iar jocul simulează și energia cinetică. Folosirea arcurilor și arbaletelor este extrem de dificilă. Numeroase postări de pe forumuri le recomandă doar veteranilor sau începătorilor foarte perseverenți. Sistemul Shot Review extins oferă foarte multe informații, iar simularea este foarte precisă și vizual. O reprezentare de tip radiografie arată viteza glonțului, unghiul impactului și organele afectate. Diferența dintre un foc care lovește plămânii și o rană provocată de un glonț care doar atinge un os este evidentă. Informațiile suplimentare sunt utile și la analiza urmelor de sânge.
Jocul ne învață destul de repede și când merită să continuăm căutarea animalului împușcat. După o rană superficială sau ușoară, vânatul poate fugi practic până la capătul lumii. Dacă urmărim însă urmele, inclusiv cele de sânge, ale unui animal rănit mortal, îl vom găsi repede. Un alt avantaj este refacerea arborelui de abilități. Putem cheltui punctele pe bonusuri practice, cu efect imediat perceptibil, iar sistemul nu este complicat inutil. Devenim mai buni la strecurat, suntem mai greu de observat, arma tremură mai puțin când țintim și avem la dispoziție alte îmbunătățiri similare. Introducerea câinelui de vânătoare a stârnit reacții împărțite. Unii apreciază că alungă singurătatea și este extrem de util la găsirea urmelor și a animalelor rănite. Alții îl consideră deranjant sau chiar enervant: face zgomot în plus, găsește uneori trasee îngrozitoare, mai ales în zonele pietroase sau stâncoase, iar comenzile disponibile sunt prea rudimentare.
În ciuda calităților sale, una dintre problemele cele mai mari ale Way of the Hunter 2 rămân perioadele în care nu se întâmplă nimic. Uneori pare un simulator de drumeții în care cărăm echipament exorbitant de scump. Chiar și la dificultate medie, o singură greșeală, trosnetul unei crengi sau evaluarea greșită a direcției vântului pot speria imediat animalele. Urmează încă douăzeci-treizeci de minute de mers pe jos fără nici un eveniment. Aici intră și sarcinile suplimentare de îngrijire a faunei. Conducem minute în șir un vehicul îngrozitor, cu o singură treaptă de viteză și senzația de cutie pe roți. Apoi coborâm, apăsăm câteva butoane și pornim spre următorul obiectiv de bifat, unde repetăm aceeași procedură.
Structura misiunilor și a secvențelor de instruire introduse prin NPC-uri lasă și ea de dorit. Pe lângă obiective concrete și bine explicate primim uneori sarcini în care jocul „uită” să ne comunice unul sau două detalii. Fie înțelegem singuri mecanica, fie nu. Căutăm explicații online sau rămânem blocați.
Vizual, pădurile dese, panoramele montane și jocurile de lumini și umbre sunt superbe. Designul sonor este și el foarte reușit. Nu există muzică de fundal continuă și inutilă. Jocul se bazează pe vuietul vântului, foșnetul pașilor noștri și sunetele animalelor din depărtare, creând o atmosferă extraordinară. Există însă câteva erori grafice care afectează tocmai imersiunea și atmosfera.
Animalele se mai blochează unele în altele pentru scurt timp, formând o „masă” care se mișcă înainte și înapoi. În timpul căutării unei haite am întâlnit 30 urme de lup așezate una după alta, care desenau o potecă nefirească pe sol. Terenul sau copacii din depărtare primesc uneori texturi mai detaliate abia când ne apropiem ori când întoarcem privirea spre ei. Efectul spulberă destul de ușor iluzia unei plimbări prin natură.
Pentru jocul de față avem nevoie de răbdarea unui călugăr budist. Până la un punct este de înțeles, dar din păcate cerința depășește acea limită. Vor găsi aici o plăcere autentică cei pentru care vânătoarea înseamnă plimbări liniștite și meditative prin natură, menținerea echilibrului ecologic și pregătirea focului perfect. Dacă ne dorim mai mult, un ritm mai rapid sau mai multă eficiență, căutăm în locul greșit.
Plimbările numeroase care par fără rost, monotonia treburilor de întreținere, mecanicile câinelui care par neterminate și erorile grafice enervante pot transforma ușor jocul dintr-o sursă de relaxare într-una de frustrare. Bazele și concepția mecanicilor par în regulă, dar implementarea mai are nevoie de corecții serioase, finisare și conținut suplimentar. Abia apoi va ajunge, sperăm, la forma dorită de dezvoltatori. Cred că alegerea înțeleaptă este să tratăm jocul ca pe un animal încă prea tânăr, dar care ar putea deveni un trofeu valoros: să urmărim evoluția Way of the Hunter 2 și să mai așteptăm înainte de a-l cumpăra.
