Supernovele sunt stele care explodează, aruncând cantități uriașe de materie cu o fracțiune considerabilă din viteza luminii. „Rudele” lor mai mici – care sunt și ele înfricoșătoare, dar ceva mai puțin – sunt novele. Acestea din urmă sunt de obicei stele duble, dintre care una este o pitică albă, rămășița moartă a unei stele odinioară asemănătoare Soarelui.
Din ea a rămas doar nucleul, extrem de dens, fierbinte și cu un câmp gravitațional atât de intens, încât poate fi de până la 100 de mii de ori mai puternic decât cel al Pământului. Uneori, steaua companion obișnuită orbitează atât de aproape, încât pitica albă poate smulge materie de la ea, materie care se acumulează la suprafața piticii albe. Dacă se adună o cantitate suficientă, sub efectul gravitației intense hidrogenul poate exploda într-o uriașă explozie termonucleară. Aceasta nu este suficientă ca să destrame steaua precum o supernovă, dar energia eliberată este totuși incredibil de mare.
Uneori, după ce zarva se liniștește, steaua obișnuită începe din nou să transfere materie către pitica albă. Totul se repetă, ceea ce duce la o nouă explozie. Astfel de sisteme se numesc nove recurente, iar ciclurile se pot repeta până la un milion de ani. Pe măsură ce exploziile se succed, materia care se deplasează spre exterior antrenează materia din spațiul din jurul stelei, formând o bulă uriașă, aflată în continuă creștere. O astfel de cavitate a fost descoperită pentru prima dată în 2019, în cazul unei nove recurente din apropiata galaxie Andromeda. Dimensiunea cavității este uluitoare, de cel puțin 300 x 450 de ani-lumină, mult mai mare decât în cazul rămășițelor de supernovă, care ajung de obicei la un diametru de cel mult câteva zeci de ani-lumină.
De atunci au fost găsite în Calea Lactee mai multe asemenea super-rămășițe (denumite puțin înșelător). Ele sunt descoperite de obicei examinând hidrogenul gazos din jurul novelor cunoscute și căutând goluri în distribuția acestuia. Astronomii au găsit de curând o nouă astfel de bulă, de data aceasta căutând în domeniul infraroșu. T Pyxidis este o novă recurentă aflată relativ aproape de Pământ (la 10 mii de ani-lumină) și luminoasă, ceea ce îi ușurează studiul. Și mai bine, se află în planul discului galaxiei noastre, deci este înconjurată de mult praf care strălucește în lumină infraroșie. Astronomii s-au gândit că, dacă există o rămășiță uriașă în jurul lui T Pyxidis, ea poate fi detectată examinând regiunea în infraroșu.
Au analizat datele de acest fel ale vechii misiuni NASA IRAS și au găsit ceva ce arăta ca o cavitate care înconjoară T Pyxidis, una uluitor de mare: o bulă dublă alungită, cu o lungime de aproximativ 650 de ani-lumină. Forma ei este interesantă în sine. Te-ai aștepta să fie sferică, dar pitica albă se află într-un sistem de stele duble. Dacă orbitează destul de repede una în jurul celeilalte, o parte din materia provenită de la steaua obișnuită poate fi aruncată în spațiu, formând în jurul sistemului un disc de materie ceva mai densă. Materia aruncată la fiecare explozie se lovește de acest material și încetinește ușor, în timp ce materia aruncată în sus și în jos de-a lungul axei discului se poate îndepărta liber, mai repede. Aceasta duce la forma ciudată.
Toate acestea sunt o veste bună, pentru că înseamnă că, examinând hărți în infraroșu în jurul altor nove recurente, se pot descoperi încă multe asemenea fenomene. Iar rămășițele sunt interesante și pentru că din structura lor putem deduce natura mediului interstelar al galaxiei, și desigur comportamentul novelor recurente, inclusiv felul în care explodează și câtă energie pompează în spațiu. Aceasta oferă informații despre dinamica lor internă și despre modul în care materia transferată de la steaua obișnuită se acumulează și explodează (iar și iar și iar). Novele sunt destul de frecvente, deci în galaxie pot exista multe asemenea perechi, care așteaptă doar să le descoperim.
