Inelul gigant al stelei vecine Fomalhaut (la scară cosmică),  a fost un subiect de interes de la descoperirea sa în 2005. Mai recent, au apărut dovezi că inelul este defapt ceva complet diferit de ceea ce ne-am imaginat, o planetă gigant ar fi putut avea ceva de spus în formarea sa.

Fomalhaut este mai strălucitoare decât mult mai faimoasele Castor și Regulus, dar numele său ciudat și poziția sa pe cerul de sud nu îi ajută reputația. Însă importanța sa în rândul astronomilor este mult mai mare, datorită unui inel uriaș, de formă ciudată, care i-a adus porecla de "Ochiul lui Sauron".

Stelele foarte tinere sunt de obicei înconjurate de discuri protoplanetare, iar majoritatea acestora tind să dispară, formând inele. În cazul lui Fomalhaut, pare să nu respecte aceste reguli. În primul rând, steaua este înconjurată de mai multe discuri. Cele două din interior sunt mai apropiate de stea decât Pământul de Soare, și au o compoziție de neînțeles. Dar adevărata ciudățenie a sistemului este "centura principală", care se află la o distanță de 133-158 unități astronomice de stea. Dacă ar exista un inel de resturi la aceeași distanță de Soare, Voyager 2 încă ar fi în ea, iar Voyager 1 l-ar fi părăsit doar de curând.

Poate cea mai curioasă caracteristică a acestui disc/inel exterior este excentricitatea sa. Inelele din jurul lui Saturn, care sunt un fel de model pentru astfel de discuri, formează cercuri frumoase, dar discul exterior al lui Fomalhaut este alungit într-o direcție, astfel încât steaua nu se află în centru. Știm din legile lui Kepler că se așează în sistem în acest fel, adică se mișcă întotdeauna în jurul centrului de masă comun al sistemului, dar din câte știm, inelele de resturi sunt în general mult mai "rotunde" din cauza diferenței mari de masă dintre ele și corpul ceresc central, iar masa lor este distribuită uniform pe orbită.

Folosind Atacama Large Millimeter/submillimeter Array (ALMA), astronomii au analizat discurile cu o precizie fără precedent, și au descoperit că excentricitatea discului exterior variază cu distanța. Cu cât te îndepărtezi mai mult de Fomalhaut în interiorul discului, cu atât orbita devine mai circulară. "Excentricitatea scade constant cu distanța, ceea ce nu a fost încă demonstrat în mod clar în nici un inel de resturi", spune Joshua Bennet Lovell de la Harvard-Smithsonian Astrophysics Center.

Modelele de structuri ale inelelor dau acest rezultat doar dacă există o planetă cu o orbită ușor excentrică care se mișcă ca un câine ciobănesc pe marginea interioară a inelului. O astfel de planetă ar trebui să fie foarte mare pentru a o afecta, și ar putea orbita la o distanță de 3-4 ori mai mare decât distanța lui Neptun față de Soare. Masa sa ar fi undeva la nivelul lui Saturn, iar excentricitatea sa ar fi mai mare decât al lui Pluto.

Fomalhaut se află la o distanță de numai 25 ani-lumină, ceea ce oferă o oportunitate excepțională de a studia comportamentul acestor discuri. Cu toate acestea, faptul că mai are discuri este oarecum surprinzător. Discurile sunt caracteristice stelelor tinere, și nu rezistă mult. De exemplu, discul Soarelui a dispărut în mare parte la câteva zeci de milioane ani după formarea sistemului solar.

Vârsta discului Fomalhaut a fost considerată anterior între 100 și 300 milioane ani, dar un studiu recent a revizuit-o la 440 milioane. Deci, de ce au supraviețuit până în prezent? Influența unei planete păstor poate explica nu numai modul în care discul exterior s-a transformat permanent într-un inel, dar poate să arunce lumină și asupra modului în care evoluează alte sisteme stelare, și de ce unele discuri persistă timp de miliarde ani. Prezența unei planete gigantice la o distanță atât de mare de o stea de două ori mai masivă decât Soarele, dă speranțe și susținătorilor misterioasei Planete X.

Fomalhaut face parte dintr-un sistem stelar triplu, dar ceilalți membrii ai sistemului, Fomalhaut B și C, se află la o distanță atât de mare de steaua principală (2,5 ani lumină pentru Fomalhaut C), încât gravitația lor este puțin probabil să afecteze inelul.