Stridiile au fost odată atât de răspândite în Europa încât erau vândute pe stradă, mâncate și erau o delicatese populară de sărbători. Cu toate acestea, apariția vapoarelor echipate cu drage puternice a dus la pescuitul excesiv și la dispariția recifelor uriașe. Astăzi, este rar să găsești mai mult de o stridie sălbatică pe metru pătrat în apele europene.
"Am uitat cât de importante erau odinioară stridiile", spune Ruth Thurstan, ecolog istoric la Universitatea din Exeter. O nouă analiză își propune să descopere istoria stridiilor. Echipa, condusă de Thurstan și Philine zu Ermgassen, ecolog la Universitatea din Edinburgh, a analizat documente vechi de secole pentru a crea o hartă a locurilor în care odinioară stridiile erau indigene. Rezultatele arată că stridiile erau abundente pe cel puțin 1,7 milioane de hectare de fund marin în multe locuri din Europa - și aceasta este doar o estimare prudentă, spun cercetătorii.
Stridiile nu sunt doar delicioase, ci îndeplinesc și funcții ecologice valoroase. Stridiile filtrează nutrienții și poluanții din apă, și îmbunătățesc condițiile de mediu în pajiștile de alge marine care captează carbon. În trecut, stridiile creșteau pe cochiliile strămoșilor lor decedați, formând recife uriașe care ofereau habitat pentru reproducerea peștilor. De asemenea, recifele unor specii pot fi suficient de puternice pentru a proteja țărmurile de furtuni.
Thurstan și zu Ermgassen fac parte din Native Oyster Restoration Alliance, o inițiativă de refacere a populațiilor de stridii care au dispărut din apele europene, în urma unor eforturi similare din SUA și Australia. Grupul și-a propus să reconstituie dimensiunea anterioară a populațiilor de stridii, în parte pentru a atinge acest obiectiv.
De ani de zile, cercetătorii colectează documente istorice care menționează stridiile, cum ar fi hărți nautice, rapoarte de pescuit, articole de ziar și lucrări științifice datând din anii 1700. În total, au fost colectate peste 1600 de documente din 15 țări. Unul dintre cele mai vechi documente, publicat de naturalistul italian Luigi Ferdinando Marsili în 1715, descrie bogăția recifelor de stridii din Marea Adriatică: "Fundul mării este plin de stridii, care stau aproape una peste alta ca pietrele care formează ziduri". În 1885, revista The Fisherman's Practical Navigator raporta existența unor recife uriașe de stridii în Marea Nordului, de 320 de kilometri pe 110 kilometri. Alte documente indică pescuitul excesiv: un raport de pescuit din Insula Man din 1879 descrie o singură navă care a ridicat 30 000 de stridii din Marea Irlandei într-o săptămână.
Prin combinarea tuturor acestor documente, echipa de cercetători a creat o hartă care prezintă bancurile de stridii care se întindeau odinioară de-a lungul coastelor Regatului Unit, Irlandei și Europei continentale. Unele dintre înregistrări menționează și alte animale care trăiau pe recife, indicând ecosistemele bogate. Lucrarea este cel mai important rezumat de până acum al dimensiunii acestor recife, al structurii lor și al biodiversității asociate. "Abordarea este fascinantă, iar rezultatele sunt incredibil de detaliate", spune Leslie Reeder-Myers, antropolog și ecolog la Universitatea Temple, care nu a fost implicată în cercetare. "Au făcut-o foarte inteligent".
Cea mai mare întindere de stridii a fost probabil chiar mai mare decât cele 1,7 milioane de hectare indicate de hartă. Acest lucru se poate datora faptului că un studiu detaliat al unei resurse începe deobicei atunci când oamenii încep să se îngrijoreze de supraexploatare, spune Yu Ermgassen: "Când stridiile sunt peste tot și disponibile pentru toată lumea, nimeni nu se obosește să cartografieze populațiile". Cu toate acestea, la începutul anilor 1800, populațiile de stridii erau deja pe cale de dispariție în multe locuri.
În Europa sunt în curs de desfășurare aproximativ 30 proiecte de restaurare a stridiilor la scară mică. Acestea presupun aruncarea de cochilii sau alte substraturi în apele de coastă pentru a oferi un habitat pentru stridiile introduse. Unele proiecte au început deja experimente la scară mai mare, pentru a popula stridii pe unul sau mai multe hectare.
Rachel Smith, ecolog de restaurare la Universitatea din California, Santa Barbara, remarcă faptul că restabilirea recifurilor de stridii reprezintă "o provocare descurajantă". Bolile introduse pot încetini serios eforturile de restaurare. Smith a fost implicată în proiecte de succes de restaurare a stridiilor în Virginia, dar spune că speciile europene de stridii s-ar putea reface mai greu deoarece își cresc propriile larve, în loc să nască puiet care se îndepărtează și se depun.
Reeder-Myers remarcă faptul că noua hartă poate contribui într-o oarecare măsură la aceste eforturi, arătând unde au înflorit stridiile în trecut, chiar dacă condițiile de mediu s-au schimbat semnificativ de atunci. Nici inspirația pe care o oferă nu este neglijabilă, arătând ce am pierdut și beneficiile pe care le-ar aduce înapoi chiar și o mică parte din aceste habitate.