Sonda spațială al NASA a zburat sâmbătă, 30 decembrie pe lângă Marea Ionică, apropiindu-se la 1.500 de kilometri de suprafața sa infernală. Sonda spațială a mai sondat anterior corpul ceresc de la 11.000 de kilometri și 100.000 de kilometri în timpul misiunilor sale anterioare din mai și iulie.
Nu există nicio altă lună ca Io în Sistemul Solar: corpul ceresc găzduiește cel puțin 400 de vulcani activi, ale căror erupții îi modelează constant suprafața.
Experții suspectează de mai bine de 400 de ani că Io este o planetă foarte interesantă. Descoperirea lui Io împreună cu celelalte trei luni galileene a fost un șoc pentru astronomie, iar în scurt timp s-a observat că Io are o culoare roșiatică, în timp ce celelalte trei luni mari ale lui Jupiter sunt albe. Misiunea Voyager a descoperit apoi motivul acestei diferențe: suprafața lunii este în mod constant modelată de erupții vulcanice. În timp ce majoritatea celorlalte luni ale giganților gazoși sunt acoperite de gheață. Adițional, suprafața lui Io este bogată în sulfuri. Carl Sagan a numit-o o lume "cu miros de pizza cu ouă stricate".
Noile imagini de pe Juno dezvăluie mai multe detalii ca niciodată despre acest corp ceresc intrigant. Sonda NASA orbitează în jurul lui Jupiter de șapte ani, dar în acest timp s-a concentrat în mare parte asupra planetei în sine, abia recent îndreptându-și atenția către sateliți. Cu toate acestea, studiul apropiat are însă ca scop mult mai mult decât obținerea de imagini de înaltă rezoluție ale suprafeței. Atât Io, cât și Europa sunt înconjurate de inele ionice asemănătoare unor gogoși, datorită poziției lor în câmpul magnetic puternical lui Jupiter. Juno a zburat prin inelele ionice ale lui Io, iar datele colectate vor fi importante pentru știință, dar vor fi folosite și pentru a planifica misiunile sondelor JUICE și Europa Clipper.
Juno se va apropia din nou de Io pe 3 februarie. Distanța sa minimă va fi similară cu cea actuală, dar perioada orbitală va fi redusă de la 38 la 33 de zile. Noua trecere va permite cercetătorilor să compare imaginile realizate în cele două momente pentru a identifica schimbările de pe suprafața lui Io într-o perioadă scurtă de timp.
Vulcanismul intens al lui Io se datorează distanței variabile față de Jupiter și efectelor gravitaționale ale sateliților săi însoțitori, care fac ca interiorul său să se extindă și să se contracte continuu. Europa se află la o distanță mai confortabilă față de planetă, dar aceste efecte produc totuși suficientă căldură pentru a menține topită gheața de sub învelișul exterior și un ocean interior aflat la adâncime.
În cazul lui Io, se produce mult mai multă căldură, care topește rocile și provoacă erupția magmei. Stresul continuu a făcut ca Io să-și piardă aproape toată apa, ceea ce a făcut-o cea mai densă lună din Sistemul Solar. În plus, suprafața este atât de volatilă încât aproape că nu are cratere de impact, ceea ce o face cu totul unică printre corpurile stâncoase din Sistemul Solar.
