O pasăre pătată care aleargă pe un teren noroios poate să nu pare o analogie bună pentru studiul unui dinozaur rapid, însă metoda prin care traversează acest teren instabil poate ajuta la reconstituirea mișcărilor reptilelor primitive. Experții au decis să testeze o metodă paleontologică importantă și răspândită prin această metodă, și și-au raportat rezultatele în revista Biology Letters.

Deși oase și specimene biologice pot furniza informații despre anatomia animalelor dispărute, amprentele lăsate de ele pot fi considerate o înregistrare directă a comportamentului lor străvechi, iar sedimentele din jur o idee din lumea în care au trăit. Începând cu anii 1970, cercetătorii au folosit aceste amprente pentru a estima viteza de mers și modul de locomoție rapidă a dinozaurilor, folosind o ecuație standardizată, care leagă viteza dinozaurilor de lungimea pasului și înălțimea șoldului, precum și de atracția gravitațională a Pământului.

Totuși, această ecuație se bazează pe mișcarea mamiferelor și nu a păsărilor, singurii reprezentanți vii ai dinozaurilor din zilele noastre. În ciuda îndoielilor de lungă durată cu privire la acuratețea acestei ecuații și a altor ecuații similare, este încă utilizată pe scară largă pentru a face deducții, fără informații concrete.

Pentru a testa metoda în condiții de laborator, un grup de cercetători de la Universitatea John Moores din Liverpool a creat urme pe sol noroios, de consistență variabilă. Au eliberat două păsări (Numida meleagris) pe piste create în ea, iar o cameră le-a înregistrat fiecare mișcare. Echipa a comparat viteza reală de mers cu cele calculate pe baza ecuației standard. Comparativ cu viteza măsurată, ecuația a supraestimat viteza bibilicilor, indiferent de consistența noroiului.

Există mai multe motive pentru această discrepanță. În primul rând, ecuația s-a bazat pe animale care au pășit pe suprafețe solide, deși amprentele se lasă în sol moale, aceasta fiind singura modalitate de conservare a amprentelor. În plus, ecuația presupune că pașii mai lungi înseamnă viteze mai mari. Cu toate acestea, cercetătorii au documentat și cazuri în care viteza păsărilor era variabilă, indiferent de lungimea pasului.

Cercetătorii spun că analiza urmelor de dinozauri pe baza celor mai apropiați descendenți vii ai acestora ar putea oferi o imagine mult mai clară a modului în care se deplasau. Rezultatele ar putea arăta și că vechea ecuație este limitată în capacitatea sa de a trage concluzii, și nu poate fi utilizată pentru a reconstitui mersul specific al unui dinozaur.