Piticele brune sunt obiecte cu o masă mai mare decât cea a planetelor, dar nu suficient de grele pentru a fi stele concrete, adică pentru a avea suficientă masă pentru a porni un proces de fuziune similară cu cel al Soarelui. Acestea sunt obiecte speciale, cu mase de aproximativ 13 până la 77 de ori mai mari decât cea a lui Jupiter. Presiunea din miezul lor este atât de mare, încât materia din interiorul lor prezintă un efect mecanico-cuantic special, numit degenerație, și nu se comportă conform așteptărilor. De exemplu, dacă adăugați mai multă materie la o pitică brună, aceasta nu va deveni mai mare, ci mai mică. Astfel, acestea sunt incredibil de dense, și deși au doar dimensiunea lui Jupiter, pot fi mult mai dense decât fierul.
Prima pitică brună cunoscută, Teide 1, a fost descoperită în 1995, deoarece, deși Gliese 229B a fost de fapt detectată pentru prima dată în 1994, abia mai târziu, s-a conformat existența sa în 1995. Gliese 229B este o stea pitică roșie cu masă mică, care orbitează în jurul lui Gliese 229A. Orbitele lor sunt atât de apropiate încât, deși se află destul de aproape de noi, la mai puțin de 19 ani-lumină distanță, ele apar ca un singur obiect pentru observatori, cu excepția telescoapelor foarte mari.
Însă curând a devenit clar că chiar și imaginile obținute cu cele mai detaliate telescoape, ceva nu era în regulă. Piticele brune nu produc energie, ci se formează foarte fierbinți și apoi se răcesc lent, emițând lumină infraroșie. Cu cât sunt mai masive, cu atât sunt mai strălucitoare, cele mai tinere având lumină destul de distinctă față de cele bătrâni. Gliese 229B are o masă de 71 ori mai mare decât Jupiter. Dar toate modelele de comportament ale piticilor brune sugerează că la această masă, ar trebui să fie mult mai strălucitoare decât pare. Dar de ce emitea o lumină ma slabă?
Existau două soluții posibile la acest mister. Una era că modelele erau greșite, ceea ce părea puțin probabil, deoarece acestea funcționează destul de bine pentru majoritatea piticilor brune. Cealaltă opțiune este că Gliese 229B nu este o pitică brună, ci două. Acest lucru ar explica luminozitatea, deoarece strălucirea piticilor brune crește brusc odată cu masa, astfel încât dacă există două pitice cu masă mai mică în loc de una mare, acestea emițând o lumină și mai slabă atunci când sunt combinate.
Dar aceasta era doar teoria, care trebuia să fie susținută de date observaționale. Într-un nou studiu, astronomii au făcut exact acest lucru: au folosit Very Large Telescope (VLT), care combină patru telescoape uriașe de 8,2 metri, ca interferometru. Au descoperit că datele nu corespundeau unui singur obiect, ci mai degrabă faptului că Gliese 229B era alcătuit din două obiecte separate. Pe parcursul a cinci nopți de observații, au reușit să obțină dovezi concrete că este vorba de două obiecte cu orbite foarte mici.